The OA

Un prieten mi-a recomandat de curând să mă uit la The OA – noul serial vedetă al Netflixului.

M-am uitat: un sezon, 8 episoade.

Primele trei episoade păreau promiţătoare, cu ceva patetism pe alocuri, dar na, înţeleg nevoia de audienţă, aşa că am trecut peste.  Plus că este cu Jason Isaacs care deşi nu a avut nici un rol wow până acum – da, da, ştiu, a jucat şi în Harry Potter-  este totuşi foarte frumuşel.

N-o să vă fac acum rezumatul, pentru că îl găsiţi deja pe IMDb. Bine, dacă sunteți prea leneși să dați un click, mă sacrific.

Ca să vă fac să înțelegeți mai ușor povestea vă voi face rezumatul în stilul puștanilor de azi.

Deci, e cu o gagică oarbă, care a dispărut de acasă cu 7 ani în urmă și brusc se întoarce și acum vede. Și tu ești gen: ce pula mea, coaie? Ce s-a întâmplat, cum de vede?! Dar gagica nu vrea să zică la nimeni care-i faza. Da găsește ea cinci fraieri: 4 puțoi și-o babă și începe să le povestească viața ei. Vă scutesc de detalii și vă spun doar că a vrăjit-o un gagiu, un doctor  cu bani, care a convins-o p-asta să se bage  într-un studiu despre ceva gen near death experience, că asta când era mică s-a înecat și a înviat ca Iisus, doar că ceva mai repede. O plimbă gagiu cu avionul personal, o aduce acasă la el, într-o căsoaie izolată pe la munte undeva și o închide într-o cușcă de sticlă la subsol. Aici mai sunt 4 fraieri închiși, că au pus botu repede când au auzit de verzișori. Moșu face experimente pe ei, îi înneacă intenționat, dar ei învie. În cușca de lângă cea a oarbei e închis un păpușel de care se îndrăgostește asta. Își dau ei seama curând că ei cică ar fi îngeri, iar ea este aia cea mai șmecheră – The Original Angel / OA. Și ei fiind așa șmecheri pot să reînvie oamenii și să-i trateze de boli. Și ca să facă ei asta au nevoie de un dans sincron, ceva gen Andre, Backstreet Boys, dar cum sunt mai hipsterași au ales ceva gen Pina Bausch.

Uuu, e destul de obositor să ții un discurs așa. Nu e de mirare că adolecenții de azi par obosiți tot timpul.

Vorbirea are printre altele și rolul de a structura gândirea, de a ne pune ideile în ordine, pe când cu un așa discurs, nu e de mirare că se dărâmă totul ca într-un joc de domino.

În fine, să redevenim adulți serioși.

Ce mi-a plăcut:

  • tema era interesantă (afterlife / near death experience) dacă nu o măcelăreau în asemenea hal
  • personajul doctorului malefic care face experiențe pe oameni, dar în același timp lasă să se vadă mici străfulgerări de umanitate (asta până spre final când distrug cu totul personajul)
  • mici coincidențe care m-au făcut să cred pentru o clipă că scenarista a citit / vizionat ceva distopii: cuștile de sticlă m-au dus cu gândul la romanul ”Noi” al lui Evgheni Zamiatin, hrana avea ceva similar cu Soylen Green.
  • Problema traumei / sindromul post-traumatic. După primele 4 episoade am zis: dacă se dovedește în final că totul este rodul imaginației protagonistei, un mecanism de apărare în fața traumei, atunci nu pot să zic decât bravo! Dar sezonul se termină nebulos, lăsându-ne să credem că prin executarea dansului a la Pina Bausch, OA a reușit să treacă într-o altă dimensiune în căutarea lui Homer (un fel de Orfeu care coboară în Infern pentru a o salva pe Euridice).

Ce nu mi-a plăcut:

  • Jocul actoricesc al lui Brit Marling ( dacă nu știați.. Brit Marling, actrița care interpretează rolul lui Prairie este și una dintre scenariste – no comment)
  • Multiplele intruziuni patetice ( priviri, gesturi, modulații ale vocii)
  • Penibilitatea supremă: dansul. Când a început cretinătatea asta cu dansul am rămas perplex.
  • Gașca celor cinci gură cască care cred povestea cu îngeri. Dacă v-ați uitat la filme horror proaste, în special americane, veți recunoaște tiparul. O gașcă de puști, cineva spune o poveste, povestea începe să devină reală
  • Titlul: The OA / The Original Angel
  • Finalul primului sezon: vine nebunul cu pușca la școală/ episod tipic american, toată lumea se ascunde sub mese / reacție perfect normală, iar cei cinci încep să execute dansul dătător de viață (sau greață, în cazul meu). Ceva atât de stupid nu am văzut de multă vreme.
  • Personajele prost construite: toate personajele sunt slab construite, lipsite de structură și coeziune, un fundal fad având rolul de a evidenția rolul lui Prairie (dacă aș fi și scenarist și erou principal, probabil aș face același lucru). De exemplu, bravul și bunul Homer. Ce merite speciale are acest personaj? Să nu uităm patetismul de la începutul serialului în care povestește cum a acceptat să intre în acest studiu pentru cei 500 de verzișori pe care dorea să îi dea fiului său. Și cum ține el atât de mult să trimită inelul ca un simbol pentru fiul său și cum i-ar plăcea lui să iasă de aici și să descopere locuri noi cu copilul său. După care, copilul este șters de-a dreptul din scenariu. Ce atâta copil, când ai o gagicuță lângă tine?! Copil, care copil?

 

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar serialul este de tot râsul (râs dintr-ăla isteric, se înțelege). Am făcut prostia de a urmări înainte câteva interviuri ale actorilor din OA pe Youtube. Și toți spuneau ce șmecher este serialul, ce mister, ce turnură de situație la fiecare episod. I-am crezut, că prea vorbeau cu patos. Ei bine, da. Există turnură de situație, în sensul că nu te aștepți să devină din ce în ce mai penibil.

 

Reclame

Pink Floyd – coveruri neobişnuite

Aţi avut vreodată curiozitatea de a afla cum sună o piesă Pink Floyd într-o limbă exotică – pentru majoritatea mundanilor ca noi? Eu am avut. Am selectat pentru voi câteva coveruri neobişnuite, dar bune totodată. În nebunia asta cu coverurile, din dorinţa de a face ceva altfel, de a adăuga o amprentă personală (de parcă amprentele pot fi şi altfel :D), multe trupe schilodesc de-a dreptul originalele. În coverurile de mai jos, chiar dacă uneori îţi ia ceva timp să recunoşti piesa, nimic nu e kitchos sau deplasat. Am ales pentru voi coveruri egiptene, arabe, azerbaijene, cu o puternică influenţă a culturii respective, un fel de cover folk.

Să-i dăm bătaie!

Vis

dream-shutterstock_150572765Visele sunt nişte chestii super interesante. Ele sunt modalitatea prin care creierul refulează, amestecând elemente din viaţa cotidiană, amintiri îndepărtate, amintiri care nici măcar nu ştii că mai sunt stocate pe undeva, cu elemente de fantasy mai tari decât orice film.

Azi-noapte, pentru că bătea un vânt de jurai că o să zboare casa cu totul, am avut un vis tare ciudăţel. De ce v-ar interesa pe voi, poate vă întrebaţi? Pentru că vă îndeplineşte nevoia aia primară care vă dă un boost de adrenalină de cîte ori plecaţi urechea la cîte o bîrfă. Hai, nu vă ruşinaţi acum, cu toţii avem plăcerea asta ruşinoasă.

Se făcea că eram într-o încăpere cu o mulţime de oameni, izolaţi cu toţii acolo din pricina apocalipsei de afară. Brusc, îmi amintesc că nu am hrănit câinele. Iau singura bucată de pîine de acolo şi ies cu ea afară. Cum ies pe uşă mă întâmpină un cer cenuşiu şi o curte plină de mocirlă, unde mişună o grămadă de animale. Mă întrept spre cîine, dar îmi tot dă tîrcoale un cîine înalt şi slăbănog cu o atitudine de hienă. Mi se face milă de el, rup o bucăţică de pîine şi i-o arunc. Mai înaintez cîţiva paşi şi iar se apropie de mine. Iar mi se face milă, iar mai rup o bucăţică şi îi arunc. Ajuns la cîinele meu, îi arunc şi lui o fărîmă de pîine, dar îmi amintesc că mai există undeva un cîine legat. Mă duc să îi dau şi lui. Rup o bucăţică insuficientă ca să i-o arunc, dar în jurul meu se adună o grămadă de pui de găină înfometaţi care adună orice firimitură care pică în momentul în care rup pîinea. Mi se rupe inima la gîndul că nu îi pot hrăni pe toţi corespunzător. Mai rămân cu un colţişor de pîine, dar văd că se apropie de mine ceva ce seamănă cu un căţel foarte lăţos şi mă pregătesc să îi dau ultima bucată. Însă, când mă uit mai bine, îmi dau seama că este de fapt un pui de urs, cu ursoaica în spatele său. Intru în panică şi zăresc un om trecând prin curte. Îi fac semn cu mîna, iar el se pregăteşte să tragă în ursoaică. În momentul acela, ursoaica se transformă într-o femeie care ţine în mână o lance pregătită să o treacă prin gîtul puiului său. În momentul în care se aude împuşcătura, lancea străpunge gîtul ursuleţului. Rămân încremenit, în timp ce singurul om din curte îmi spune nonşalant: „În ultima vreme, oamenii au omorât mulţi dintr-ăştia!”

Tulpina de bambus / Saud al Sanousi

tulpina-de-bambus_1_fullsize

Saud al Sanousi? Cine mai e şi ăsta? Sincer nici eu nu ştiu. Tot ce vă pot spune este că este kuweitian, prozator şi jurnalist şi că a câştigat International Prize for Arabic Fiction în 2013, tocmai pentru acest roman. Aaa, şi este un autor tânăr, e născut în 1981. Parcă văd acum cititoarele chicotind. Sunteţi tare curioase să vedeţi dacă este şi frumuşel, aşa-i? Ei bine, asta nu e relevant pentru modul în care scrie, aşa că nu vă voi satisface curiozitatea 😀

Să revenim. Acţiunea pe scurt este următoarea: romanul spune povestea lui Jose, un tânăr jumătate filipinez, jumătate kuweitian, care se chinuie să îşi găsească identitatea.

Mama – o filipineză dintr-o  familie săracă pleacă ca menajeră în Kuweit pentru a scăpa de destinul stabilit de tatăl ei, de a lucra ca prostituată pentru a întreţine familia şi patima tatălui pentru luptele de cocoşi. Din start pornim cu o înlănţuire de drame: drama lui Josephine, drama surorii Aida, a nepoatei Merla, a tatălui Mendoza…  Ajunsă în Kuweit, Josphine lucrează ca o sclavă pentru familia al Taruf.  Familia al Taruf numără 5 membrii: mama Ghanima, trei surori şi unicul fiu Rashid.  Al Taruf se numără printre familiile bogate din Kuweit, dar şi mai important, printre familiile cu reputaţie bună. Aşa cum vom descoperi mai târziu, pentru societatea kuweitiană mai importantă decât averea este buna reputaţie. Rashid este singurul care o tratează pe Josephine ca pe o fiinţă egală, motiv pentru care tânăra se îndrăgosteşte de el.  Voi da acum forward : cei doi se căsătoresc în secret, îl concep pe Jose sau Isa după numele arab, familia află şi îi alungă pe Josephine şi Isa în Filipine.

Nu vă voi spune continuarea, ca să nu răpesc bucuria sau tristeţea de a descoperi restul.

Drama lui Jose este dată de această dualitate: un om cu două patrii, Filipine – Kuweit, un om cu două nume Jose – Isa, un om care oscilează între două religii, cea a mamei- catolicism şi cea a tatălui- Islam. În Filipine, oamenii îl strigă Arabul, în Kuweit el va fi strigat Filipinezul. Toată copilăria şi-o petrece sub laitmotivul mamei – patria sa adevărată este Kuweitul,paradisul unde se va întoarce într-o zi, religia sa va fi Islamul, numele său este Isa Rashid Isa al Taruf.

Jose nu poate decât să spere că este aidoma unui bambus, care nu are nevoie de rădăcini adânci pentru a se adapta unei noi patrii:

”Dacă aș fi o tulpină de bambus, n-aș fi avut nici o apartenență. Tăiem o bucată dintr-o tulpină și o înfingem într-un alt pământ, fără să aibă rădăcini… Când îi cresc rădăcini, tulpina se lungește și prinde viață din nou… într-un pământ nou… fără să aibă nici un trecut și nici o tradiție… Nu-i pasă de numele pe care i-l dau oamenii: kawayan în Filipine, khayzuran în Kuweit, bambo în alte locuri din lume”.

Reîntors în paradisul mult lăudat de mama sa, descoperă că acesta se aseamănă mai mult cu iadul. Din cauza chipului său cu trăsături filipineze, rămâne un marginal, familia îl respinge pentru că vestea că Rashid s-a căsătorit cu o servitoare filipineză ar distruge reputația familiei consolidată în zeci de ani. Singura care îl acceptă cu bucurie în familie este sora sa vitregă Kawla, care îi explică semnificația numelui al Taruf = năvodul.  Numele este un blestem care constrânge libertatea tuturor din familie (motivul pentru care mătușa Hind nu s-a putut căsători cu alesul inimii Ghassan, pentru că acesta este un bidun, motivul pentru care Jose/Isa nu poate fi acceptat în familie, motivul pentru care Rashid și Josephine au fost nevoiți să se despartă).

Acum să vă spun și ceea ce m-a făcut să citesc acest roman. Pe lângă povestea lui Jose, din aceste pagini veți afla povestea Filipinelor și a Kuweitului. Am aflat că eroul național al Filipinelor este Jose Rizal, am aflat de sultanul Lapu-Lapu și contribuția sa în izgonirea colonialiștilor spanioli, am aflat despre modul de viață al kuweitienilor, despre sărbătorile importante ale musulmanilor –  Eid al-Fitr și Eid al-Adha, etc.

Concluzia: Un roman care merită citit. Nu faceți greșeala de a renunța la o poveste bună, doar pentru că autorul nu vă este cunoscut.

P.S. Acum, ca să împac și fetele, vă las asta aici:

Saud_Alsanousi

Bufniţa oarbă / Sadegh Hedayat


d34

Na, că am înviat şi eu din morţi. Şi ca să nu vin cu mâna goală v-am adus un roman tenebros, atipic pentru spaţiul cultural din care provine şi mai ales pentru anul în care a văzut lumina tiparului (1936).

Există atâtea exegeze ale acestui microroman, încât n-are sens să mai adaug şi eu una. De altfel, ca să fiu sincer, nici măcar nu pot afirma că l-am înţeles; să spun că am găsit taman eu piatra filosofală ar fi cea mai mare gogomănie.

Atunci vă întrebaţi poate, ce sens are să vă pomenesc un roman, dacă nici nu sunt dispus să vi-l povestesc, nici să vă luminez minţile cu o hermeneutică a Bufniţei oarbe? Păi, pot doar să vă spun că pe măsură ce îl citeam mintea îmi zbura la „Domnişoara Cristina” a lui Eliade şi la piesa cântată de Vali Sterian, pe versurile lui Adrian Păunescu (hai nu mai strâmbaţi aşa din nas, a avut şi poetul meritele lui) – Iluzia unei insule.

Luaţi de citiţi:

„Eu m-am întors, am intrat în cameră şi cu mare greutate am târât cufărul macabru până în prag. Mă aştepta un car mortuar vechi şi rablagit, cu două mârţoage negre şi slăbănoage. Bătrânul era cocoţat pe capră, cu un bici lung în mână (…) Biciul şuieră; caii porniră sforăind.”

Dacă v-am făcut curioşi, mergeţi în librării şi căutaţi cartea. Costă cam cât un pachet de ţigări…

UNFAIR

Situaţie testată pe pielea mea anul acesta la Tulcea. Acolo l-am cunoscut pe Andrei, un băieţel de etnie romă, care avea vreo 7-8 ani. În prima zi când am ajuns în oraş, am avut „noroc” de o ploaie zdravănă. În Piaţa Civică se montau corturile pentru Târgul de Carte. În aceste corturi s-au adăpostit de ploaie toţi cei care au avut ghinionul să se afle în piaţă la acea oră. Printre ei se afla şi Andrei. Andrei e genul de copil care cerşeşte afecţiune şi se ghemuieşte ca un pisoi lângă orice om dispus să îi ofere un dram de atenţie. La prima interacţiune nu am realizat asta şi spre ruşinea mea, am crezut sincer că vrea să-mi fure din buzunare. Frica a persistat şi a doua zi când a trecut pe la stand să mă salute. Şi apoi am realizat cât de mult te poate îndobitoci societatea şi câte prejudecăţi preluăm fără să ne dăm seama. În momentul în care am realizat asta, m-am simţit efectiv ca un căcat. Când l-am întrebat dacă părinţii ştiu de el, mi-a răspuns că el „stă în Piaţa Civică”. Am sperat din tot sufletul să fie doar o altă prejudecată de-a mea şi că de fapt voia să spună că locuieşte în zonă. Într-o casă, aşa cum este normal. Colega mea i-a oferit o piersică, iar el a luat-o, a mulţumit şi a întrebat dacă este spălată. S-a dus, a spălat-o şi după ce a mâncat-o, a aruncat sâmburele la coşul de gunoi. Apoi s-a scotocit prin buzunare şi a găsit o boamboană şi 5 lei pe care îi căpătase de la cineva. S-a oferit să ni-i dea nouă. I-am zis să îi ţină pentru el şi să meargă la magazin să îşi ia ceva. Mi-a spus că îi păstrează ca să-şi cumpere adidaşi.
Ce m-a întristat şi mai tare a fost să realizez că în anul 2016 aceste prejudecăţi se transmit mai departe, din generaţie în generaţie. În fiecare zi, în Piaţă se strângeau copii să se joace cu mingea sau să meargă pe role, pe bicicletă, trotinetă, etc. Şi în fiecare zi, când Andrei apărea în peisaj, auzeam copiii strigând „Vine ţiganu’! Vine ţiganu’!” sau tatăl, atenţionându-şi copilul: „Matei! Vezi că vine ţiganul!”. În a treia zi de târg, a venit şi m-a îmbrăţişat. Când a văzut că nu îl resping , nu mai voia să îmi dea drumul. Ce inimă să ai să refuzi o îmbrăţişare unui copil, care are cea mai mare nevoie de ea?
În experimentul realizat de UNICEF, micuţa Anna iese din restaurant plângând, după câteva respingeri. Cred că nici măcar nu ne putem imagina ce este în inima unui copil ca Andrei, care este respins de societate zi după zi.

I’ll wait

Azi am avut o clientă care mi-a amintit de un personaj din Little Britain. A venit o tanti şi mă întreabă dacă am o carte (titlul nu e relevant, mai ales că nu vreau să se recunoască nimeni aici). Îi zic că nu o am, fără să o caut în sistem, pentru că ştiu foarte bine ce am şi ce nu am, din moment ce eu fac achiziţiile, eu le pun la raft, eu le mângâi de praf. Şi stătea la casă şi se holba la mine cu o figură de bulldog francez, fără să dea semne că are de gând să plece. Eu: Ce pula mea mai stai? Nu ţi-am zis că n-o am. Crezi că o scot acum din cur? Evident, conversam cu ea telepatic. Şi apoi mi-am adus aminte de ăsta:

şi m-am panicat. Îmi făceam deja scenarii cum o să fac duş în chiuveta de la budă şi cum o să mă hrănesc cu florile din librărie până o să-mi sosească cartea. Barba începuse  să-mi crească în alea câteva secunde, mă pregăteam deja pentru  un destin de librar-pustnic. Apoi m-am gândit că m-am bine îi ziceam: Computer says no!