Satul meu

stock-vector-cartoon-village-donkey-82508263Satul meu este un loc magic. Un loc populat de ființe simpatice, deseori înzestrate cu super-puteri.

Nu mă credeţi? Atunci așezați-vă comfortabil, desfaceți o cutie de bere și ascultați.

Mai la deal de mine stătea o femeie cu părul roșu, un roșu unic, aproape fosforescent. Ați auzit de albastrul de Voroneț? Ei, cam așa de celebru era și roșul de Pătrășcoaia. În semn de apreciere, de Paști gospodinele se complimentau astfel:

– Tulai, tu, no ce ouă frumoase ai înroșît. Zici că-s înroșîte cu pătrășcoaie. (Ăștia erau vecinii mei originari din Ardeal, restul vecinilor nu erau încă familiarizați cu tehnica complimentării)

Mai la vale de femeia cu părul roșu, stătea Parpalaca, zisă și Parabolica datorită urechilor lungi și depărtate de cap la un unghi de 40 de grade, urechi ce îi permiteau să capteze orice mișcare umană și non-umană. Astfel, în zilele friguroase de toamnă, când oamenii se strângeau lângă sobe la un ibric de țuiculiță fiartă, Parpalaca imediat detecta dacă vreun animal străin îi călca sfântul pământ strămoșesc. Era vai de animalul care îndrăznea să se furișeze în grădina ei. Imediat ce urechile detectau intrusul, începea spectacolul:

– Niiiia boală!! Niiiiiiia, n-auzi? Cu vaca aia de stăpână-ta care nu e bună de nimic! O putoare! Stă toată ziua cu nasul înroșit de beutură, în loc să își vadă de vite. Niiia, niiia…. Arză-v-ar focul de nesimțiti! Aurică, Aurică șo pă ea. Șo mă, n-auzi? Potaie proastă. Lasă că o prind eu! E bine să stai și să bei și să-ți pască vaca în grădina altuia!

– Ce-ai bre? Ce țipi așa? Fă-ți gardul, dacă vrei să nu mai intre vitele la tine! Oricum, ar trebui să te bucuri că la ce a dracu ești mă mir că mai trag și astea la tine! Până și bărbac-tu te-a lăsat! Păi, cât să suporte și omul?

– Băi, pulică, ai grijă cum vorbești! Ai moștenit și tu ceva de la mă-ta: purici și gura aia spurcată. Al dracului neam! Păi tu ești mai prost decât gloaba asta, mă mucosule!

În ăst timp, prin grădini era forfotă mare. Toata lumea se aciua pe după uluci ca să asiste la spectacol. Zvonul bătea drumul în lung și lat, astfel că atunci când cortina cădea peste grădină, pe la porți se vedeau grupuri-grupulețe de cetățeni onești care comentau ultima știre:

-Ai auzit? A fost show mare!! S-a certat Parpalaca cu ăi alu Mândrilă. Ptiu, ce să-ți spun, a fost mișto tare! Mă cam pișca frigu pă la picioare dar nu m-am dus în casă până n-a renunțat al lui Mândrilă.. A înjurat-o zdravăn pă pramatia asta bătrână, și-a luat vaca și a plecat.

-Lasă, bă, că mai are dreptate și Parabolica, păi vitele ăstuia toate grădinile le-au călărit! Au intrat și la mine. Mi-au rupt gardul și mi-au mâncat și din coceni… În fine, io n-am zis nimic, dar putea să aibă și ei un pic dă simț și să dea și ei acolo ceva: o țuiculiță sau măcar un kil dă lapte…

Peste drum de Parpalaca stătea Ghiocica. Ghiocica avea o putere ieșită din comun: slabă ca scândura, ea dădea naștere la câte un copil pe an. Capacitatea ei de reproducere a făcut-o faimoasă. Până și eu am avut o pisică numită după Ghiocica, pentru că făta de câte două ori pe an. Când Ghiocica era borțoasă, nasul fin al gospodinelor simțeau imediat:

–          Ați văzut-o pe Ghiocica? Ați văzut că i se cunoaște burta? Ce v-am zis eu că dacă n-o fi borțoasă iar, să mă scuipați!

–          Da ce nu v-am zis că am vorbit cu ea? Io am întrebat-o direct: i-am zis fă fetițo iete ce zice Mărioara că tu ai fi iar gravidă. Așa e? Da de unde știe bre ea, ce a băgat cumva ea nasul? Matale mai spune-i să-și vadă de treaba ei și să nu mă mai muște pe mine de cur.

–          I-auzi, a dracu ce tupeu are! Hă, să n-o mai mușc eu de cur, mușcau-ar dracu! Păi mie mi-e milă de proastă și vreau să-i fac un bine și auzi ce zice…

–          Las-o fă în pace, păi ea să bucură de alocația aia, da cât timp crede că i-o mai dă și pe-aia? Că mi se pare că nu se mai dă de la al treilea copil încolo..

Tot mai la vale stătea un patriot înfocat. Nea Gicuță avea un picior de lemn, pentru că atunci când era copil s-a jucat cu un dispozitiv rămas de pe urma războiului. Asta l-a făcut foarte patriot! iubea politica, iubea socialismul, dar îl ura pe Iliescu (pe motiv că era țigan). Ah, da, era să uit, nea Gicuță nu ura nimic pe lume mai mult decât pe țigani. Ura lui s-a accentuat când singurul său copil s-a însurat cu o țigancă. De atunci trecură vreo 20 de ani, timp în care nu a mai vorbit cu prostu.

–          Io i-am zis: din momentul ăsta tu la mine în curte nu mai ai ce căuta. Stai cu țiganii tăi! Vecine, io, dacă aș avea o mitralieră, i-aș așeza pe toți la zid și aș trage! Asta au greșit comuniștii: io îți zic, dacă îi stârpea pe țigani, mai aveam comunism și astăzi.

Lângă nea Gicuță stătea tanti Margareta. Super puterea lui tanti Margareta era că putea să vorbească neîntrerupt ore întregi. În același timp își hipnotiza interlocutorul și îl țintuia locului preț de câteva ore. Eu vă spun, nu este un mit! Este cât se poate de adevărat. A hipnotizat-o și pe mama de i-a ars și fasolea pe care o pusese la fiert! Vorbea neîntrerupt despre piciorul ei, despre bărbatul ei care era cam bețiv (Dumnezeu să-l ierte), despre fratele ei cel hapsân, despre nora ei nerecunoscătoare, despre măgarul ei și despre câtă treabă are de făcut!

Mai sunt încă multe personaje care își așteaptă rândul să fie consemnate în această umilă cronică a satului, dar le lăsăm în plata Domnului, că se face târziu și îmi pică ochii în gură de somn!

Michel Houellebecq, Particule elementare

particuleleN-o să vă iau cu bla bla-uri despre notorietatea autorului, despre premiile câștigate, despre exemplarele vândute și alte prostii asemănătoare.

Eu vă spun: Citiți! Nu vă promit că o să vă placă, deși sunt sigur că o să vă placă. Asta dacă nu sunteți  pudibonzi și vreau să cred că nu sunteți, voi această entitate nedefinită și nedeterminată căreia se pare că mă adresez.

Am citit multe recenzii de genul: vai, dar este o carte lipsită de valoare despre unul care se masturbează și  despre destrăbălații de hipioți. În ciuda limbajului, Particule elementare este o carte tristă; mai exact o carte despre realitatea tristă. O carte despre tragismul vieții bitnicilor și a hipioților. De ce tragism? Pentru că repudiind societatea și regulile ei, acești oameni au încercat să stabilească o nouă formă de societate, cu un nou set de valori și reguli, dar pe măsură ce îmbătrâneau s-au văzut marginalizați chiar și de societatea căreia ei înșiși i-au dat naștere. De ce? Pentru că ”într-o lume care nu prețuiește decât tinerețea, oamenii sunt puțin câte puțin devorați” (pag.120) Promovând eliberarea sexuală, ei ajungeau la bătrânețe să fie marginalizați, lăsând loc noilor generații.

Acționiștii vienezi, beatnicii, hipioții și ucigașii în serie semănau prin acea că erau anarhiști integral, că propovăduiau afirmarea integrală a drepturilor individului contratuturor normelor sociale, a tuturor ipocriziilor care erau pentru ei  morala, sentimentul, dreptatea și mila.” La ce a dus revolta lor contra valorilor prestabilite? La o erodare a simțurilor, la depresie și la o incapacitatea de a dărui sau a primi iubire, cum este cazul celor două personaje Michel și Bruno.

Limbajul pe care îl folosește Houellebecq este foarte sugestiv pentru drama pe care înceracă să o descrie.  Bruno, masturbatorul care i-a șocat pe dragii noștri con-cititori, personaj cu o biografie cât se poate de tristă (crescut într-o familie destrămată, batjocorit la internat de către colegi și mai apoi respins de către femei) nu ar putea să se exprime altfel. Modul în care Houellebecq și-a construit personajul mi se pare genial. Cum ar fi putut Bruno să se exprime altfel cu toate frustrările sale? Respins în mod constant de femei cum ar fi putut el să nu devină misogin? În încercarea disperată de a stabili o legătură cu orice femeie care îi iese în cale, cum ar fi putut să nu ajungă la concluzia că să vorbești cu bășinoasele astea este ca și cum ai încerca să te piși într-un pisoar plin cu mucuri de țigară sau să te caci într-un veceu plin cu tampoane: până la urmă se înfundă și începe să pută.

Michel, fratele vitreg al lui Bruno, crescut cam în aceleași condiții, își dezvoltă un alt mecanism de apărare: dacă în cazul lui Bruno acest mecanism este reprezentat de desele lui ședințe de masturbare și de limbajul slobod, în cazul lui Michel mecanismul constă într-o ignoare a lumii umane. Michel se refugiază în lumea particulelor elementare, unde orice interacțiune este previzibilă, spre deosebire de interacțiunile dintre oameni. În fond, așa cum observă Michel, lumea exterioară își urmează cursul independent de micile drame umane: ”Lumea exterioară  își avea legile proprii, iar aceste legi nu erau umane”.

Concluzia lui Bruno este că în fond viața îți sfâșie inima. Oricât curaj, oricât sânge rece și oricât umor poți avea într-o viață, întotdeauna termini cu inima sfâșiată.Atunci nu mai râzi. Până la urmă, rămân doar singurătatea, răceala și tăcerea. Până la urmă, rămâne doar moartea.

Nu știu dacă am reușit să vă conving să citiți cartea. Daca am reușit mă bucur; dacă nu am reușit… mai bine o citiți oricum să nu îmi reproșați mai târziu că din cauza recenziei mele neconvingătoare ați ratat o carte bună!

Despre timp

daylight-savings-time

Mergi mai repede!!!! De ce stai? Ah, ai timp, vorbeşti la telefon… ei bine eu n-am! Aşa că MERGI!!!! La dracu, trebuie sa aştept, aşa, am trecut de bancă, dupa ce trec şi de copac ar trebui să am suficient spaţiu să o depăşesc. Gata, ăsta e momentul decisiv,  dacă reuşesc să trec în faţa ei acum, la trecerea de pietoni o să fiu primul. Ce bine! Mă săturasem să-ţi văd fundul în faţa mea… Nu!!! Tu de unde ai apărut?! Of, mi-e milă de tine, ştiu că eşti bătrân, ştiu că într-o zi voi ajunge ca tine, aş vrea să te ajut, dar nu e timp! Aş vrea să te sprijini de braţul meu, aş vrea să îţi car plasa cu pâine şi să îmi povesteşti de nepoţeii tăi, dar nu e TIMP.

Am ajuns! Nu pot să cred că am ajuns la metrou. Să îmi scot cartela de acum ca să câştig câteva secunde. 9:36?? Sigur şi ceasul lor este dat înainte ca să te grăbești  nu poate fi atât, la 9:28 am plecat de acasă. Trebuie să fug, poate am noroc şi prind metroul de şi 38. Aşa, repede, celălalt metrou intră pe linia 2, înseamnă că ăsta trebuie să plece. Of!! Şi ochelarii ăștia acum și-au găsit să se aburească. Poate pic în nas pe scări, dar n-am ce face, trebuie să deschid librăria la timp.  Repede, repede, NUUUUU!!! Aşteaptă, nu poţi să închizi ușile acum când am ajuns până aici! Şi-n plus nu e decât 9:37! Mi-a stricat toată ziua, acum iar trebuie să aștept 7 minute până pleacă ăsta. Asta înseamnă că dacă acum este 9:38 şi  mai aștept 7 minute,  metroul face 13 minute, o să ies din  el la 9:58, fac 2 minute până ies la suprafaţă, dacă prind roşu mai aștept 7 minute la semafor, mai fac 3 minute până la librărie, o să fiu acolo la 10:10. Întârzii 10 minute!!!! Nu se poate, când cobor din metrou trebuie să mă îmbrâncesc, să îi dau pe toţi la o parte, nu contează dacă îi calc pe picior, oricum și alții mă calcă pe mine. Trebuie să trec de ei cu orice preţ!

Doamne, sunt prea mulţi… Ai grijă la umbrela aia că mă înţepi cu ea!  Aş vrea să urlu, aş vrea să ţip atât de tare încât să vă opresc pe toţi în loc ca pe nişte statuete de piatră. Sau şi mai bine aş vrea să pot să stau aici toată ziua pe un scăunel şi să fac ca nebunul din Kids in the hall: DON’T WORRY: I’M ONLY CRUSHING YOUR HEADS! CRUSH, CRUSH! I’M CRUSHING YOUR HEADS, I’M CRUSHING YOUR HEADS: FLATTENED! Dar nu pot, trebuie să mă grăbesc, nu-mi permit să îmi pierd serviciul, am facturi şi chirie de plătit. CRUSH! CRUSH!  Ha, ha, ce m-aş amuza să vă pot râde în nas, să ţopăi ca un drac în faţa voastră şi să vă strig I’M CRUSHING YOUR HEADS! I’M CRUSHING YOUR HEADS!

Aşa, bagă-te în faţa mea, de parcă dacă te bagi în faţa mea se face mai repede verde. Dobitocule! Treceţi toţi pe roşu că doar regulile sunt pentru boi. Hi, hi, n-aţi văzut maşina de poliţie oprită, dar eu am văzut-o. Să vă tragă o amendă să nu vă mai credeţi voi dulăi. Nu mai suport masa asta de oameni, parcă sunt nişte roboţi defecţi, toţi au aceeaşi direcţie, acelaşi scop, dar li s-au defectat circuitele, astfel încât când vor să ajungă în acelaşi loc, unul merge la stânga, altul merge la dreapta, unul se ciocneşte de tine, altul ţi se urcă pe picior, unul te împunge cu umbrela, altul îţi trage un cot în cap, altul îţi bagă degetele în ochi… Aer, aer, trebuie să ies de aici, trebuie să mă despart de mulţime, Fă-te verde, fă-te verde!! În sfârşit, mai am puţin şi scap…încă puţin, încă puţin. Acum de ce vă ţineţi după mine ca nişte zombie? Şu, şu, plecaţi, lăsaţi-mă… Trebuie să fug, da, o sa fug. Na, na, na,na,na!!! Acum ce mai faceţi? Aţi rămas în urmă, aţi prins roşu-aţi prins roşu!!! Hiiiiiiii. Mai am fix 30 de secunde până se face iarăşi verde, trebuie să plec, dacă grăbesc pasul în 30 de secunde ajung până la colţul clădirii. De acolo, voi merge pe scurtătură şi îmi pierd urma. Repede, repede… Bun, acum gata, s-a terminat jocul.

Aşa, unde mi-e cheia? Aaa, ce linişte! Aprind lumina, pornesc calculatorul, dau drumul la muzică… Îmi fac o cafea. Da, aşa e bine. Oh, nu, se aude uşa de jos, vine cineva. Nu se poate!! Nu toţi odată. Cum de m-au găsit? Acum se vor răzbuna, vor sta aici cu orele, timp în care eu trebuie să le zâmbesc  şi să îi servesc.

Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva?

 

Un om cu un blog?

De ce Un om cu un blog? Pentru că astăzi toată lumea scrie.

Nu contează ce, nu contează dacă ai habar despre ceea ce scrii, nu contează dacă scrii prost, nu contează dacă interesează pe cineva…

A devenit cool sa scrii și să ai blog.

Așadar, am blog, deci exist! Uraa!!