În urmă nu mai e nimic, Cosmin Perţa, Editura Polirom,

in-urma-nu-mai-e-nimic_1_fullsize

Trebuie să mărturisesc că în general fug de literatura română contemporană ca dracul de tămâie.

De ce fac asta? Păi, e simplu: m-am săturat de stilul ăsta realist, cenuşiu şi rece. E un stil sec care nu  transmite nimic, ci pur şi simplu te pune în faţa unei realităţi mizerabile, pe care oricum o experimentăm pe pielea noastră zi de zi…

Să vă dau un exemplu cât de facil este să te proclami scriitor, urmând reţeta asta:

„ Era dimineaţă, Alexandra tocmai îşi trăgea chiloţii, iar eu răscoleam printre haine după pachetul de ţigări. Am scurs ultima picătură de votdcă din pahar, am fumat în grabă o ţigară şi am ieşit în stradă. Crângaşiul puţea a urină şi a hoit. În faţa mea doi adolescenţi se pipăiau în staţia de RATB, iar eu încercam să găsesc o modalitate subtilă de a-mi potoli hemoroizii. Doctorul mi-a zis să renunţ la ţigări şi alcool că altfel o să-mi crească Everestul în cur.”

Mda, ceva de genul…

Şi acum să revenim la oile noastre. De ce e romanul lui Perţa diferit? Pentru că are stil, are substanţă, are idei, are metafore puternice, are tot ce vrei.

Pasajul cu care debutează romanul te captivează şi te determină să continui lectura.

Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuţe care îşi făceau baia de praf s-au împrăştiat speriate care-ncotro. Era totuşi destul de cald pentru începutul lui mai.”

Romanul este structurat în trei părţi plus un interludiu plus un epilog. Bogadan Alexandru Stănescu spune că mărturia ficţională începe ca un roman al formării şi se termină ca un roman al de-formării. Personajul principal este un băiat de 11 ani, care suferă o criză existenţială la moartea bunicului. Acesta este momentul în care fata dracului se inserează în mintea băiatului şi îl determină să fugă de acasă. Se angajează la un anticariat unde este molestat sexual de către patron, întâlneşte o mică nimfomană cu probleme psihice, scapă la mustaţă dintr-o orgie gay, pleacă în Vamă unde lucrează la un bar şi se decide să plece la mănăstire să se călugărească. Primeşte numele de Teofil, iar viaţa la mănăstire promite să îl scape de fata dracului, dar asta doar pentru o perioadă. În final, aceasta reuşeşte să îl convingă să plece de acolo şi să devină pustnic.

În interludiu apare ca laitmotiv rugăciunea inimii, prin care Teofil speră să o alunge pe fata dracului:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

În partea a treia apare metafora Instituţiei, un univers distopic, guvernat de reguli stricte şi absurde. Afişele din birourile şefilor proclamă supremaţia acesteia: „Instituţia nu te va devora atâta vreme cât îi eşti de folos” sau „Instituţia nu este alienantă, Instituţia este alinătoare”.

Ca să vă faceţi o părere despre Instituţie:

Majoritatea celor care pleacă liberi din Instituţie sunt fie senili, fie au Alzheimer. Doar aşa poţi părăsi Instituţia, trebuie să uiţi totul, chiar şi cine eşti sau cine ai fost pentru a te elibera de Instituţie, altfel ea te va guverna în continuare şi te va stoarce de energie până la ultima picătură. Instituţie este un mecanism de alienare şi rolul ei este alienarea însăşi, a tuturor şi a tot.” Povestirea merge în paralel, viaţa în cadrul Instituţiei şi viaţa la mănăstire. Spre final, deducem că Instituţia este plasată temporal după ce Teofil părăseşte mănăstirea, dar totul este destul de ambiguu.

Meditaţiile despre credinţă, libertate, Dumnezeu se termină toate cu glasul fetei dracului, ca o concluzie raţională, ca un duş cu apă rece:

Părinte, aud voci şi îmi vin gânduri, i-am spus părintelui Sofronie la spovedanie. Ţi-e teamă de ele? m-a întrebat. Mi-e teamă, i-am spus, cum le opresc? Dar vântul îl poţi opri? m-a întrebat. Dar grindina, dacă vine? Atunci şi pe acestea lasă-le să vină şi să treacă, numai nu le asculta. Nu le poţi opri, dar trebuie să le stai împotrivă.

Cine stă împotriva grindinei îşi sparge capul, a spus fata dracului.

În epilog, îl vedem pe Teofil într-un spital de psihiatrie, dar el refuză să creadă realitatea şi crede că totul este o ispită, o iluzie care poate fi curmată prin rugăciune. Dimineaţa vine ca o eliberare şi Teofil se trezeşte în realitatea sa, la cocioaba lui din Prund…