UNFAIR

Situaţie testată pe pielea mea anul acesta la Tulcea. Acolo l-am cunoscut pe Andrei, un băieţel de etnie romă, care avea vreo 7-8 ani. În prima zi când am ajuns în oraş, am avut „noroc” de o ploaie zdravănă. În Piaţa Civică se montau corturile pentru Târgul de Carte. În aceste corturi s-au adăpostit de ploaie toţi cei care au avut ghinionul să se afle în piaţă la acea oră. Printre ei se afla şi Andrei. Andrei e genul de copil care cerşeşte afecţiune şi se ghemuieşte ca un pisoi lângă orice om dispus să îi ofere un dram de atenţie. La prima interacţiune nu am realizat asta şi spre ruşinea mea, am crezut sincer că vrea să-mi fure din buzunare. Frica a persistat şi a doua zi când a trecut pe la stand să mă salute. Şi apoi am realizat cât de mult te poate îndobitoci societatea şi câte prejudecăţi preluăm fără să ne dăm seama. În momentul în care am realizat asta, m-am simţit efectiv ca un căcat. Când l-am întrebat dacă părinţii ştiu de el, mi-a răspuns că el „stă în Piaţa Civică”. Am sperat din tot sufletul să fie doar o altă prejudecată de-a mea şi că de fapt voia să spună că locuieşte în zonă. Într-o casă, aşa cum este normal. Colega mea i-a oferit o piersică, iar el a luat-o, a mulţumit şi a întrebat dacă este spălată. S-a dus, a spălat-o şi după ce a mâncat-o, a aruncat sâmburele la coşul de gunoi. Apoi s-a scotocit prin buzunare şi a găsit o boamboană şi 5 lei pe care îi căpătase de la cineva. S-a oferit să ni-i dea nouă. I-am zis să îi ţină pentru el şi să meargă la magazin să îşi ia ceva. Mi-a spus că îi păstrează ca să-şi cumpere adidaşi.
Ce m-a întristat şi mai tare a fost să realizez că în anul 2016 aceste prejudecăţi se transmit mai departe, din generaţie în generaţie. În fiecare zi, în Piaţă se strângeau copii să se joace cu mingea sau să meargă pe role, pe bicicletă, trotinetă, etc. Şi în fiecare zi, când Andrei apărea în peisaj, auzeam copiii strigând „Vine ţiganu’! Vine ţiganu’!” sau tatăl, atenţionându-şi copilul: „Matei! Vezi că vine ţiganul!”. În a treia zi de târg, a venit şi m-a îmbrăţişat. Când a văzut că nu îl resping , nu mai voia să îmi dea drumul. Ce inimă să ai să refuzi o îmbrăţişare unui copil, care are cea mai mare nevoie de ea?
În experimentul realizat de UNICEF, micuţa Anna iese din restaurant plângând, după câteva respingeri. Cred că nici măcar nu ne putem imagina ce este în inima unui copil ca Andrei, care este respins de societate zi după zi.

I’ll wait

Azi am avut o clientă care mi-a amintit de un personaj din Little Britain. A venit o tanti şi mă întreabă dacă am o carte (titlul nu e relevant, mai ales că nu vreau să se recunoască nimeni aici). Îi zic că nu o am, fără să o caut în sistem, pentru că ştiu foarte bine ce am şi ce nu am, din moment ce eu fac achiziţiile, eu le pun la raft, eu le mângâi de praf. Şi stătea la casă şi se holba la mine cu o figură de bulldog francez, fără să dea semne că are de gând să plece. Eu: Ce pula mea mai stai? Nu ţi-am zis că n-o am. Crezi că o scot acum din cur? Evident, conversam cu ea telepatic. Şi apoi mi-am adus aminte de ăsta:

şi m-am panicat. Îmi făceam deja scenarii cum o să fac duş în chiuveta de la budă şi cum o să mă hrănesc cu florile din librărie până o să-mi sosească cartea. Barba începuse  să-mi crească în alea câteva secunde, mă pregăteam deja pentru  un destin de librar-pustnic. Apoi m-am gândit că m-am bine îi ziceam: Computer says no!

 

 

Îm(bătrân)ire

trapped_in_time__atrapado_en_el_tiempo_by_marisolselene-d7g3s0i

Azi m-am gândit să vă povestesc câte ceva despre îmbătrânire şi speranţa (mea) de viaţă. Ce-mi veni  aşa brusc? Păi, azi am fost plecat cu sorcova prin tîrg – ăla de la Bookfest şi am dat peste lansarea cărţii lui Livius Ciocârlie – Urmare şi sfârşit, la standul editurii Tracus Arte. Despre Livius Ciocârlie nu vă pot spune prea multe, în fond de-aia există Wikipedia, dar ceea ce vă pot spune este că îmi pare un om foarte decent şi cu mult bun simţ (ceea ce azi nu prea mai face parte din simţul comun). Ceea ce m-a determinat să merg la lansare a fost surpriza de a descoperi un alt om care simte exact ca mine trecerea timpului.  Acum poate vă întrebaţi câţi ani car în spate. Ca să nu fac prea mult pe misteriosul, vă spun că nu foarte mulţi, dar suficienţi  cât să încep să le simt presiunea. V-aţi lămurit? Ceea ce a provocat acest text a fost răspunsul lui Livius Ciocârlie cu privire la simbolistica titlului. Răspunsul a fost: „Sunt un om bătrân”.

Bun, acum să trecem mai departe sau poate mai în spate cu încercarea de psihanaliză-hermeneutică a sentimentului de efemeritate.Cât snobism, domne’!  Când aveam vreo 7 ani, a murit vecinu’ Stelu. Nu vă îngrijoraţi, a murit din cauza/datorită băuturii, fiecare cum consideră. Nu carbogazoase, nu acidulate, ci spirtoase. Ţin minte şi acum cum m-a luat tata de mână, iar eu mă simţeam foarte important, ca şi cum aveam să trec primul test al maturităţii. Dar când tata m-a ridicat în braţe ca să îl văd pe nea Stelu gătit pentru ultimul drum, am fost şocat să descopăr că nu îmi doresc să devin adult. Exact ca Holden Caulfield. Cel mai tare m-a şocat să descopăr asemănarea fizică cu tatăl meu. Într-o fracţiune de secundă, la vârsta de 7 ani, am înţeles ce este moartea şi de ce timpul este duşmanul meu personal. Am sperat să am puteri de supererou să-l opresc, dar niciodată n-am fost un om talentat. În mintea mea de copil, moartea şi bătrâneţea erau două imagini suprapuse. Şi tocmai atunci, la ora de religie ni se explica cum Iisus a murit şi a înviat la 33 de ani. Aşa că am crezut că am descoperit numărul magic. Eram ferm convins că voi muri la 33. În liceu, ca orice adolescent care se respectă, am  dat-o pe rock. Şi eram ferm convins că voi fi membru în Club 27. Anii au mai trecut şi cu cât mă apropiam de 27, spuneam că sigur ceasul va rămâne fără baterie la 33, cu cât mă apropiam de 33, ziceam că poate la 35… 35 nu mi se părea un număr bun ca să  să mori tânăr: sună prea serios – când zici 35 parcă şi vezi un om cu verighetă,  servietă şi  rate la bănci.  Apoi am zis 36! 36 sună bine, e un număr cu o rezonanţă veselă, colorată. Dar la 36 de ani a murit Cristi Popescu, şi deodată n-a mai părut aşa de vesel. Acum probabil v-aţi panicat: staţi liniştiţi, astea nu sunt deadline-uri, ci pronosticuri. În spatele acestor pronosticuri se afla frica de îmbătrânire şi mai ales frustrarea în faţa trecerii timpului. Frica a dispărut, frustrarea a rămas. Frustrarea majoră îşi are de fapt rădăcina în frica de a nu descoperi scopul vieţii. Filosofii au încercat să găsească un scop comun tuturor oamenilor, dar apoi au apărut psihologii care au început să propăvăduiască necesitatea unui scop final personal. N-o dau în motivaţionale, nu sunt genul meu, dar trebuie să vă recomand aici cartea lui Victor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii, o carte care respiră autenticitate prin toate filele. Personal, încă n-am descoperit rostul meu, dar încă scormonesc cu unghiile în tencuială. Şi nu mă las până nu sap un tunel.

La următoarea întâlnire cu prietenul meu ( Jack. Jack Daniel’s), poate mai las să curgă câte ceva din înţelepciunea dobândită o dată cu vârsta. Ştiţi cum se spune: cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Din păcate pentru voi, eu nu sunt de vânzare, dar dacă mi-o aduceţi pe Marilyn, mă mai gândesc…qopDmarilyn-monroe-novelty-1-million-dollar-bill-note-autog