The OA

Un prieten mi-a recomandat de curând să mă uit la The OA – noul serial vedetă al Netflixului.

M-am uitat: un sezon, 8 episoade.

Primele trei episoade păreau promiţătoare, cu ceva patetism pe alocuri, dar na, înţeleg nevoia de audienţă, aşa că am trecut peste.  Plus că este cu Jason Isaacs care deşi nu a avut nici un rol wow până acum – da, da, ştiu, a jucat şi în Harry Potter-  este totuşi foarte frumuşel.

N-o să vă fac acum rezumatul, pentru că îl găsiţi deja pe IMDb. Bine, dacă sunteți prea leneși să dați un click, mă sacrific.

Ca să vă fac să înțelegeți mai ușor povestea vă voi face rezumatul în stilul puștanilor de azi.

Deci, e cu o gagică oarbă, care a dispărut de acasă cu 7 ani în urmă și brusc se întoarce și acum vede. Și tu ești gen: ce pula mea, coaie? Ce s-a întâmplat, cum de vede?! Dar gagica nu vrea să zică la nimeni care-i faza. Da găsește ea cinci fraieri: 4 puțoi și-o babă și începe să le povestească viața ei. Vă scutesc de detalii și vă spun doar că a vrăjit-o un gagiu, un doctor  cu bani, care a convins-o p-asta să se bage  într-un studiu despre ceva gen near death experience, că asta când era mică s-a înecat și a înviat ca Iisus, doar că ceva mai repede. O plimbă gagiu cu avionul personal, o aduce acasă la el, într-o căsoaie izolată pe la munte undeva și o închide într-o cușcă de sticlă la subsol. Aici mai sunt 4 fraieri închiși, că au pus botu repede când au auzit de verzișori. Moșu face experimente pe ei, îi înneacă intenționat, dar ei învie. În cușca de lângă cea a oarbei e închis un păpușel de care se îndrăgostește asta. Își dau ei seama curând că ei cică ar fi îngeri, iar ea este aia cea mai șmecheră – The Original Angel / OA. Și ei fiind așa șmecheri pot să reînvie oamenii și să-i trateze de boli. Și ca să facă ei asta au nevoie de un dans sincron, ceva gen Andre, Backstreet Boys, dar cum sunt mai hipsterași au ales ceva gen Pina Bausch.

Uuu, e destul de obositor să ții un discurs așa. Nu e de mirare că adolecenții de azi par obosiți tot timpul.

Vorbirea are printre altele și rolul de a structura gândirea, de a ne pune ideile în ordine, pe când cu un așa discurs, nu e de mirare că se dărâmă totul ca într-un joc de domino.

În fine, să redevenim adulți serioși.

Ce mi-a plăcut:

  • tema era interesantă (afterlife / near death experience) dacă nu o măcelăreau în asemenea hal
  • personajul doctorului malefic care face experiențe pe oameni, dar în același timp lasă să se vadă mici străfulgerări de umanitate (asta până spre final când distrug cu totul personajul)
  • mici coincidențe care m-au făcut să cred pentru o clipă că scenarista a citit / vizionat ceva distopii: cuștile de sticlă m-au dus cu gândul la romanul ”Noi” al lui Evgheni Zamiatin, hrana avea ceva similar cu Soylen Green.
  • Problema traumei / sindromul post-traumatic. După primele 4 episoade am zis: dacă se dovedește în final că totul este rodul imaginației protagonistei, un mecanism de apărare în fața traumei, atunci nu pot să zic decât bravo! Dar sezonul se termină nebulos, lăsându-ne să credem că prin executarea dansului a la Pina Bausch, OA a reușit să treacă într-o altă dimensiune în căutarea lui Homer (un fel de Orfeu care coboară în Infern pentru a o salva pe Euridice).

Ce nu mi-a plăcut:

  • Jocul actoricesc al lui Brit Marling ( dacă nu știați.. Brit Marling, actrița care interpretează rolul lui Prairie este și una dintre scenariste – no comment)
  • Multiplele intruziuni patetice ( priviri, gesturi, modulații ale vocii)
  • Penibilitatea supremă: dansul. Când a început cretinătatea asta cu dansul am rămas perplex.
  • Gașca celor cinci gură cască care cred povestea cu îngeri. Dacă v-ați uitat la filme horror proaste, în special americane, veți recunoaște tiparul. O gașcă de puști, cineva spune o poveste, povestea începe să devină reală
  • Titlul: The OA / The Original Angel
  • Finalul primului sezon: vine nebunul cu pușca la școală/ episod tipic american, toată lumea se ascunde sub mese / reacție perfect normală, iar cei cinci încep să execute dansul dătător de viață (sau greață, în cazul meu). Ceva atât de stupid nu am văzut de multă vreme.
  • Personajele prost construite: toate personajele sunt slab construite, lipsite de structură și coeziune, un fundal fad având rolul de a evidenția rolul lui Prairie (dacă aș fi și scenarist și erou principal, probabil aș face același lucru). De exemplu, bravul și bunul Homer. Ce merite speciale are acest personaj? Să nu uităm patetismul de la începutul serialului în care povestește cum a acceptat să intre în acest studiu pentru cei 500 de verzișori pe care dorea să îi dea fiului său. Și cum ține el atât de mult să trimită inelul ca un simbol pentru fiul său și cum i-ar plăcea lui să iasă de aici și să descopere locuri noi cu copilul său. După care, copilul este șters de-a dreptul din scenariu. Ce atâta copil, când ai o gagicuță lângă tine?! Copil, care copil?

 

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar serialul este de tot râsul (râs dintr-ăla isteric, se înțelege). Am făcut prostia de a urmări înainte câteva interviuri ale actorilor din OA pe Youtube. Și toți spuneau ce șmecher este serialul, ce mister, ce turnură de situație la fiecare episod. I-am crezut, că prea vorbeau cu patos. Ei bine, da. Există turnură de situație, în sensul că nu te aștepți să devină din ce în ce mai penibil.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s