The OA

Un prieten mi-a recomandat de curând să mă uit la The OA – noul serial vedetă al Netflixului.

M-am uitat: un sezon, 8 episoade.

Primele trei episoade păreau promiţătoare, cu ceva patetism pe alocuri, dar na, înţeleg nevoia de audienţă, aşa că am trecut peste.  Plus că este cu Jason Isaacs care deşi nu a avut nici un rol wow până acum – da, da, ştiu, a jucat şi în Harry Potter-  este totuşi foarte frumuşel.

N-o să vă fac acum rezumatul, pentru că îl găsiţi deja pe IMDb. Bine, dacă sunteți prea leneși să dați un click, mă sacrific.

Ca să vă fac să înțelegeți mai ușor povestea vă voi face rezumatul în stilul puștanilor de azi.

Deci, e cu o gagică oarbă, care a dispărut de acasă cu 7 ani în urmă și brusc se întoarce și acum vede. Și tu ești gen: ce pula mea, coaie? Ce s-a întâmplat, cum de vede?! Dar gagica nu vrea să zică la nimeni care-i faza. Da găsește ea cinci fraieri: 4 puțoi și-o babă și începe să le povestească viața ei. Vă scutesc de detalii și vă spun doar că a vrăjit-o un gagiu, un doctor  cu bani, care a convins-o p-asta să se bage  într-un studiu despre ceva gen near death experience, că asta când era mică s-a înecat și a înviat ca Iisus, doar că ceva mai repede. O plimbă gagiu cu avionul personal, o aduce acasă la el, într-o căsoaie izolată pe la munte undeva și o închide într-o cușcă de sticlă la subsol. Aici mai sunt 4 fraieri închiși, că au pus botu repede când au auzit de verzișori. Moșu face experimente pe ei, îi înneacă intenționat, dar ei învie. În cușca de lângă cea a oarbei e închis un păpușel de care se îndrăgostește asta. Își dau ei seama curând că ei cică ar fi îngeri, iar ea este aia cea mai șmecheră – The Original Angel / OA. Și ei fiind așa șmecheri pot să reînvie oamenii și să-i trateze de boli. Și ca să facă ei asta au nevoie de un dans sincron, ceva gen Andre, Backstreet Boys, dar cum sunt mai hipsterași au ales ceva gen Pina Bausch.

Uuu, e destul de obositor să ții un discurs așa. Nu e de mirare că adolecenții de azi par obosiți tot timpul.

Vorbirea are printre altele și rolul de a structura gândirea, de a ne pune ideile în ordine, pe când cu un așa discurs, nu e de mirare că se dărâmă totul ca într-un joc de domino.

În fine, să redevenim adulți serioși.

Ce mi-a plăcut:

• tema era interesantă (afterlife / near death experience) dacă nu o măcelăreau în asemenea hal
• personajul doctorului malefic care face experiențe pe oameni, dar în același timp lasă să se vadă mici străfulgerări de umanitate (asta până spre final când distrug cu totul personajul)
• mici coincidențe care m-au făcut să cred pentru o clipă că scenarista a citit / vizionat ceva distopii: cuștile de sticlă m-au dus cu gândul la romanul ”Noi” al lui Evgheni Zamiatin, hrana avea ceva similar cu Soylen Green.
• Problema traumei / sindromul post-traumatic. După primele 4 episoade am zis: dacă se dovedește în final că totul este rodul imaginației protagonistei, un mecanism de apărare în fața traumei, atunci nu pot să zic decât bravo! Dar sezonul se termină nebulos, lăsându-ne să credem că prin executarea dansului a la Pina Bausch, OA a reușit să treacă într-o altă dimensiune în căutarea lui Homer (un fel de Orfeu care coboară în Infern pentru a o salva pe Euridice).

Ce nu mi-a plăcut:

• Jocul actoricesc al lui Brit Marling ( dacă nu știați.. Brit Marling, actrița care interpretează rolul lui Prairie este și una dintre scenariste – no comment)
• Multiplele intruziuni patetice ( priviri, gesturi, modulații ale vocii)
• Penibilitatea supremă: dansul. Când a început cretinătatea asta cu dansul am rămas perplex.
• Gașca celor cinci gură cască care cred povestea cu îngeri. Dacă v-ați uitat la filme horror proaste, în special americane, veți recunoaște tiparul. O gașcă de puști, cineva spune o poveste, povestea începe să devină reală
• Titlul: The OA / The Original Angel
• Finalul primului sezon: vine nebunul cu pușca la școală/ episod tipic american, toată lumea se ascunde sub mese / reacție perfect normală, iar cei cinci încep să execute dansul dătător de viață (sau greață, în cazul meu). Ceva atât de stupid nu am văzut de multă vreme.
• Personajele prost construite: toate personajele sunt slab construite, lipsite de structură și coeziune, un fundal fad având rolul de a evidenția rolul lui Prairie (dacă aș fi și scenarist și erou principal, probabil aș face același lucru). De exemplu, bravul și bunul Homer. Ce merite speciale are acest personaj? Să nu uităm patetismul de la începutul serialului în care povestește cum a acceptat să intre în acest studiu pentru cei 500 de verzișori pe care dorea să îi dea fiului său. Și cum ține el atât de mult să trimită inelul ca un simbol pentru fiul său și cum i-ar plăcea lui să iasă de aici și să descopere locuri noi cu copilul său. După care, copilul este șters de-a dreptul din scenariu. Ce atâta copil, când ai o gagicuță lângă tine?! Copil, care copil?

 

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar serialul este de tot râsul (râs dintr-ăla isteric, se înțelege). Am făcut prostia de a urmări înainte câteva interviuri ale actorilor din OA pe Youtube. Și toți spuneau ce șmecher este serialul, ce mister, ce turnură de situație la fiecare episod. I-am crezut, că prea vorbeau cu patos. Ei bine, da. Există turnură de situație, în sensul că nu te aștepți să devină din ce în ce mai penibil.

 

Fâşii de ruşine, Cristian Fulaş

Tocmai am terminat de citit romanul de debut al lui Cristian Fulaş – „Fâşii de ruşine” (Vinea- Gestalt Books, 2015) şi nu pot să spun decât: Jos pălăria!

Sincer nu ştiam la ce să mă aştept când am ales cartea. Ca de obicei, nimeresc cărţi bune prin jocul hazardului: mă plictiseam, aşa că mi-am făcut o cafea, mi-am aşezat fotoliul în unghiul cel mai potrivit pentru lectură şi am întins mâna: romanul ăsta s-a nimerit să fie acolo. L-am luat, l-am deschis şi am început să citesc. De la prima pagină m-am convins că merită. Am avut multe tentative de lectură eşuate cu romane ale unor autori români contemporani. Nu mă înţelegeţi greşit: n-am absolut nimic cu autorii români, nu sunt un cititor rasist sau cu prejudecăţi, dar experienţa mi-a demonstrat că în proporţie de 70% dau numai peste rahaturi. Care sunt hibele majore? Păi în primul rând exagerarea (de obicei se exagerează cu registrul licenţios, culmea tocmai în încercarea disperată de a face totul să fie cât mai natural), în al doilea rând preţiozitatea pe care am urât-o întotdeauna, în al treilea rând balcanismul şi nu în ultimul rând metaforizarea excesivă.

Scuzaţi divagaţia! Să revenim la Fâşii de ruşine. Pe scurt subiectul este următorul: personajul-narator, absolvent de Litere, este un alcoolic înrăit, cu prieteni de pahar, cu o relaţie tensionată sau aproape inexistentă cu sora, fără job, o casă mizerabilă, etc. Pentru el asta constituie fericirea, să nu ai obligaţii şi să poţi să bei o bere în Cişmigiu la amiază sau dimineaţa când oamenii normali sunt la muncă, pentru a-şi plăti ratele la casă sau maşină. Când află că mama sa a făcut un atac cerebral şi este internată într-un spital din străinătate, acceptă propunerea surorii sale de a se interna într-o clinică de dezintoxicare. Aici începe partea cea mai tristă şi mai frumoasă a romanului. Lupta cu tentaţia, singurătatea, descoperirea prieteniei şi a vieţii trăite cu sens. Fâşii de ruşine este un bildungsroman. De ce faşii de ruşine, vă întrebaţi poate. Păi, iată răspunsul: ruşinea este un afect de o importanţă colosală, deseori ignorată, dar care are rolul de arbitru personal al moralităţii şi de coordonator al vieţii.

„Ruşinea însăşi este o intrare în interiorul sinelui. Este afectul jignirii, al înfrângerii, al abaterii, al inferiorităţii şi al alienării. Nici un alt afect nu este mai aproape de sinele perceput al unui om, sinele pe care el îl percepe ca persoana sa. Nici unul nu este mai central pentru o sursă a identităţii. Ruşinea este resimţită ca o nelinişte interioară, ca o stare de rău a sufletului. Este cea mai amară experimentare a sinelui de către sine, fie că este resimţită în umilinţa laşităţii, fie în simţul eşecului de a gestiona o provocare.”

Personajul evoluează de la ignorarea acesteia la şocul experimentării. Trecerea este desigur treptată şi se identifică cu însuşi procesul de dezalcoolizare, cu perioadele de recidivă şi reabilitare.

”Eu de când am devenit om am vrut numai să supraviețuiesc, să văd următoarea dimineață, să nu am nicio obligație față de nimeni și nimic. Aici cred că e diferența uriașă între mine și ceilalți: ei și-au creat o viață cu scop şi le-ar fi ruşine să spună, într-o zi, că au ratat scopul. Eu nu mă tem de asta, totul e atât de aleator încât nici dacă aş sta nemişcat şi m-aş gândi câteva ore bune nu aş găsi un lucru de care să-mi fie cu adevărat ruşine. De asta sunt eu relativ fericit şi la fel de relativ nefericit, pentru că asupra mea nu planează umbra ruşinii.”

„ (…)ruşinea deci se manifestă în fâşii apare şi dispare există puncte de dispariţie a ruşinii care se manifestă în spectrul vizibil ca linii exact aceste linii exact aceste linii constituie locurile în care eu locuiesc acum sărind elegant peste toate fâşiile care înainte îmi puneau obstacole în faţa fericirii singurul sentiment care merită trăit există deci o diferenţă clară între două stări care se numesc simplu fericire şi ruşine(…)”

Vă recomand sincer să citiţi acest roman, chiar merită. Eu voi face un pas înainte şi voi încerca şi „Jurnal de debutant”, de acelaşi autor, apărut anul trecut la Editura Tracus Arte.

Spor la citit!

P.S: Pentru toate discuţiile şi prieteniile legate în Argentin 😉

Supunere, Michel Houellebecq

Prima zi de şcoală în Franţa, profesorul face prezenţa:

– Mustapha El Ekhzeri
– Prezent!
– Achmed El Kabul
– Prezent!
– Kadir Sel Ohlmi
– Prezent!
– Mohammed Endahrha
– Prezent!
– Ala In Ben Oit!
– Ala In Ben Oit!

 – Pentru ultima oară: Ala In Ben Oit!

Dintr-o dată în spatele clasei se ridică un elev:

– Cred că eu sunt, dar aţi pronunţat greşit, numele meu este Alain Benoit!

Cea mai recentă apariţie editorială a lui Michel Houellebecq  – copilul teribil al literaturii franceze contemporane, ca să arunc un clişeu menit să tempereze angoasa obsesiv-compulsivă a unora, romanul Supunere urmează să sufere o vivisecţie în rândurile următoare.

În linii mari, acţiunea ar fi cam asta: Francois , un profesor universitar celibatar, pentru care sexul reprezintă principala plăcere, asistă impasibil la spectacolul oferit de alegerile prezidenţiale. Suntem în anul 2022, când Franţa este pusă în faţa unei situaţii inedite: în turul doi al prezidenţialelor, francezii au de ales între candidata Frontului Naţional, Marine Le Pen, şi candidatul Frăţiei Musulmane, Mohammed Ben Abbes. După cum aţi ghicit, preşedinte iese candidatul musulman. Schimbarea societăţii franceze se face subtil, prin dispariţia fustelor scurte din magazine, prin introducerea în meniul restaurantelor a mâncării halal, în timp ce francezii bine cunoscuţi pentru apatia lor politică şi ontologică îşi duc mai departe traiul, unii dintre ei ajungând la concluzia că islamul nu este chiar aşa de rău. Sistemul educaţional se bucură de subvenţii generoase din partea mediului privat, mai ales a monarhilor petrolului, ceea ce duce la situaţia în care Sorbona devine universitate musulmană. Profesorii sunt ispitiţi cu salarii colosale, singura concesie fiind convertirea. Până şi depravatul Francois se lasă ispitit, mai ales că potrivit legii musulmane are dreptul la trei soţii.

Unul dintre colegii lui Francois, Lempereur (nume iconic dată fiind apartenenţa acestuia la mişcarea identitară) face o remarcă interesantă: el analizează două direcţii de mişcare în sânul grupărilor musulmane. Prima dintre ele este vechea cale a înarmării şi violenţei nechibzuite, cale ce duce inevitabil la eşecul mişcării. Cea de-a doua cale este a prozelitismului dozat, o abordare raţională şi moderată, care vizează pătrunderea musulmanilor în aparatul administrativ al Franţei, cale ce duce la succesul Frăţiei Musulmane. De altfel, în cursa electorală, Mohammed Ben Abbes pozează întrun om al echilibrului şi dialogului, în contrast cu candidata extremei dreapta, mînată de veşnicele vociferări şi ameninţări cu manifestaţii de stradă.

Tanneur (fost angajat al Ministerului de Interne, pus pe liber pentru că a prevăzut o sabotare a alegerilor) este de părere că:

Adevăratul duşman al musulmanilor, lucrul de care se tem şi pe care îl urăsc cel mai mult, nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, materialismul ateu. (p.154)

Măsurile luate de noul guvern trădează un plan bine chibzuit de schimbare a societăţii: alocaţiile familiale sunt mărite pentru a încuraja astfel femeile să renunţe la serviciu pentru a se îngriji de familie, ceea ce duce la o scădere a şomajului prin reducerea considerabilă a numărului de femei angajate. În plan economic, se adoptă distributismul, adică încurajarea asociaţiilor familiale şi a micilor întreprinzători, prin scăderea subvenţiilor acordate marilor concerne industriale.

Romanul lui Houellebecq este considerat ca aparţinînd genului political fiction şi este considerat un roman profetic. Culmea e că succesul de PR al romanului a fost asigurat chiar de musulmani: data anunţată pentru lansarea pe piaţă a romanului era 7 ianuarie 2015, dar printr-un joc al hazardului, asta a fost ziua în care a avut loc sîngerosul atentat de la redacţia Charlie Hebdo. Unii poate consideră că a fost mai mult decât un simplu joc al hazardului şi că povestea islamofobă a lui Houellebecq a zgândărat sentimentele musulmanilor. Cert e că lansarea a fost amînată şi Michel Houellebecq (pe numele său adevărat Michel Thomas) a fugit ca o potârniche.

Una peste alta, subiectul este unul incitant, iar romanul este presărat cu observaţii inteligente, DAR (pentru că mereu există un dar) romancierul face abuz de formula magică, prin care şi-a asigurat succesul la public, adică descrierile minuţioase ale actului sexual. Şi când afirm că sunt minuţioase, nu exagerez cu nimic. Uneori ai senzaţia că te uiţi la un film interzis minorilor, dar şi adulţilor cu tendinţe de a se înroşi prea repede în obraji. Şi ca să fiu franc, cred că putea să renunţe la reţetă în romanul ăsta; în Particule elementare astfel de scene aveau un sens, dar aici par forţate, parcă sunt puse special pentru a-şi asigura succesul la acea categorie de cititori prea puţin sensibili la ficţiunea politică. Trebuie să dau cezarului ce-i al cezarului şi să recunosc totuşi umorul fin, unul dintre marile atuuri ale romanelor sale. Iată o mostră: 

Şi ca să nu vă las pradă unor crunte meditaţii, să vă destind puţin, cu o porţie de M’en-fichisme, specific francezilor:

P.S: Mă iertaţi, sper, că nu am găsit un clip în care să danseze din buric, dar asta e situaţia!

 

Michel Houellebecq, Particule elementare

N-o să vă iau cu bla bla-uri despre notorietatea autorului, despre premiile câștigate, despre exemplarele vândute și alte prostii asemănătoare.

Eu vă spun: Citiți! Nu vă promit că o să vă placă, deși sunt sigur că o să vă placă. Asta dacă nu sunteți  pudibonzi și vreau să cred că nu sunteți, voi această entitate nedefinită și nedeterminată căreia se pare că mă adresez.

Am citit multe recenzii de genul: vai, dar este o carte lipsită de valoare despre unul care se masturbează și  despre destrăbălații de hipioți. În ciuda limbajului, Particule elementare este o carte tristă; mai exact o carte despre realitatea tristă. O carte despre tragismul vieții bitnicilor și a hipioților. De ce tragism? Pentru că repudiind societatea și regulile ei, acești oameni au încercat să stabilească o nouă formă de societate, cu un nou set de valori și reguli, dar pe măsură ce îmbătrâneau s-au văzut marginalizați chiar și de societatea căreia ei înșiși i-au dat naștere. De ce? Pentru că ”într-o lume care nu prețuiește decât tinerețea, oamenii sunt puțin câte puțin devorați” (pag.120) Promovând eliberarea sexuală, ei ajungeau la bătrânețe să fie marginalizați, lăsând loc noilor generații.

”Acționiștii vienezi, beatnicii, hipioții și ucigașii în serie semănau prin acea că erau anarhiști integral, că propovăduiau afirmarea integrală a drepturilor individului contratuturor normelor sociale, a tuturor ipocriziilor care erau pentru ei  morala, sentimentul, dreptatea și mila.” La ce a dus revolta lor contra valorilor prestabilite? La o erodare a simțurilor, la depresie și la o incapacitatea de a dărui sau a primi iubire, cum este cazul celor două personaje Michel și Bruno.

Limbajul pe care îl folosește Houellebecq este foarte sugestiv pentru drama pe care înceracă să o descrie.  Bruno, masturbatorul care i-a șocat pe dragii noștri con-cititori, personaj cu o biografie cât se poate de tristă (crescut într-o familie destrămată, batjocorit la internat de către colegi și mai apoi respins de către femei) nu ar putea să se exprime altfel. Modul în care Houellebecq și-a construit personajul mi se pare genial. Cum ar fi putut Bruno să se exprime altfel cu toate frustrările sale? Respins în mod constant de femei cum ar fi putut el să nu devină misogin? În încercarea disperată de a stabili o legătură cu orice femeie care îi iese în cale, cum ar fi putut să nu ajungă la concluzia că să vorbești cu bășinoasele astea este ca și cum ai încerca să te piși într-un pisoar plin cu mucuri de țigară sau să te caci într-un veceu plin cu tampoane: până la urmă se înfundă și începe să pută.

Michel, fratele vitreg al lui Bruno, crescut cam în aceleași condiții, își dezvoltă un alt mecanism de apărare: dacă în cazul lui Bruno acest mecanism este reprezentat de desele lui ședințe de masturbare și de limbajul slobod, în cazul lui Michel mecanismul constă într-o ignoare a lumii umane. Michel se refugiază în lumea particulelor elementare, unde orice interacțiune este previzibilă, spre deosebire de interacțiunile dintre oameni. În fond, așa cum observă Michel, lumea exterioară își urmează cursul independent de micile drame umane: ”Lumea exterioară  își avea legile proprii, iar aceste legi nu erau umane”.

Concluzia lui Bruno este că în fond viața îți sfâșie inima. Oricât curaj, oricât sânge rece și oricât umor poți avea într-o viață, întotdeauna termini cu inima sfâșiată.Atunci nu mai râzi. Până la urmă, rămân doar singurătatea, răceala și tăcerea. Până la urmă, rămâne doar moartea.

Nu știu dacă am reușit să vă conving să citiți cartea. Daca am reușit mă bucur; dacă nu am reușit… mai bine o citiți oricum să nu îmi reproșați mai târziu că din cauza recenziei mele neconvingătoare ați ratat o carte bună!