UNFAIR

Situaţie testată pe pielea mea anul acesta la Tulcea. Acolo l-am cunoscut pe Andrei, un băieţel de etnie romă, care avea vreo 7-8 ani. În prima zi când am ajuns în oraş, am avut „noroc” de o ploaie zdravănă. În Piaţa Civică se montau corturile pentru Târgul de Carte. În aceste corturi s-au adăpostit de ploaie toţi cei care au avut ghinionul să se afle în piaţă la acea oră. Printre ei se afla şi Andrei. Andrei e genul de copil care cerşeşte afecţiune şi se ghemuieşte ca un pisoi lângă orice om dispus să îi ofere un dram de atenţie. La prima interacţiune nu am realizat asta şi spre ruşinea mea, am crezut sincer că vrea să-mi fure din buzunare. Frica a persistat şi a doua zi când a trecut pe la stand să mă salute. Şi apoi am realizat cât de mult te poate îndobitoci societatea şi câte prejudecăţi preluăm fără să ne dăm seama. În momentul în care am realizat asta, m-am simţit efectiv ca un căcat. Când l-am întrebat dacă părinţii ştiu de el, mi-a răspuns că el „stă în Piaţa Civică”. Am sperat din tot sufletul să fie doar o altă prejudecată de-a mea şi că de fapt voia să spună că locuieşte în zonă. Într-o casă, aşa cum este normal. Colega mea i-a oferit o piersică, iar el a luat-o, a mulţumit şi a întrebat dacă este spălată. S-a dus, a spălat-o şi după ce a mâncat-o, a aruncat sâmburele la coşul de gunoi. Apoi s-a scotocit prin buzunare şi a găsit o boamboană şi 5 lei pe care îi căpătase de la cineva. S-a oferit să ni-i dea nouă. I-am zis să îi ţină pentru el şi să meargă la magazin să îşi ia ceva. Mi-a spus că îi păstrează ca să-şi cumpere adidaşi.
Ce m-a întristat şi mai tare a fost să realizez că în anul 2016 aceste prejudecăţi se transmit mai departe, din generaţie în generaţie. În fiecare zi, în Piaţă se strângeau copii să se joace cu mingea sau să meargă pe role, pe bicicletă, trotinetă, etc. Şi în fiecare zi, când Andrei apărea în peisaj, auzeam copiii strigând „Vine ţiganu’! Vine ţiganu’!” sau tatăl, atenţionându-şi copilul: „Matei! Vezi că vine ţiganul!”. În a treia zi de târg, a venit şi m-a îmbrăţişat. Când a văzut că nu îl resping , nu mai voia să îmi dea drumul. Ce inimă să ai să refuzi o îmbrăţişare unui copil, care are cea mai mare nevoie de ea?
În experimentul realizat de UNICEF, micuţa Anna iese din restaurant plângând, după câteva respingeri. Cred că nici măcar nu ne putem imagina ce este în inima unui copil ca Andrei, care este respins de societate zi după zi.
Reclame